Blogu' lu' Văru

Al-Andalus(14)

2012-01-30T14:20:00.000-08:00

Când toate ajung să ți se pară la fel și sinapsele din creier nasc similitudini de genul ăsta, poate că e timpul să mai stai și pe acasă.
Să iei o pauză.

Évora, Portugalia

Córdoba, Spania

Al-Andalus(13)

2012-01-28T17:14:00.000-08:00

În timpul hoinărelii mele printre străduțele înguste din centrul vechi al Cordobei, o casă ca oricare alta cu ușile larg deschise mi-a atras atenția. Obicei neobișnuit printre localnici să lase curtea interioară la vedere. O doamnă în vârstă cu gesturi vivace și aer bonom îmi facea semne largi să intru dacă am chef. Semăna cu un administrator de bloc de la noi, mai puțin bună-voința, că administratorii noștri de bloc numai binevoitori nu sunt. Să las umorile personale la o parte.
Am intrat. Din stradă, sub bătaia soarelui în ochii mei și protejate de o arcadă ovală la intrare, ghivecele de flori aveau forme difuze, semănau cu niște buline albastre integrate într-un tapet din locuința unui proprietar excentric. Toată compoziția s-a developat sub ochii mei numai în momentul când am pășit cu totul în curte.
Dintr-o conversație aproximativă, stăvilită de bariere lingvistice, am aflat că doamna pensionară era mai mult decât un administrator: era însăși președinta adminstrației de patiouri din centrul vechi al Cordobei. Așa cum bucureștenii se adună în asociații de locatari, locatarii din centrul vechi al Cordobei propritari de locuințe cu curți interioare se organizează într-o asociație de patiouri. Pe ordinea de lucru a asociației stă la loc de cinste organizarea anuală în luna mai a unui festival al patiourilor din Cordoba. Este festivalul ce pune Cordoba pe harta lumii, la fel de important pentru urbe cum e pentru venețieni celebrul carnaval. Este perioada din an când vremea e cea mai blândă, florile din curți sunt cele mai frumoase și localnicii își deschid larg porțile să le admiri comorile ferecate în restul anului. Pentru că e imposibil să le vezi pe toate altfel, altcândva: ușile rămân închise, iar fațadele alb-ocru voioase nu lasă mintea să închipuiască ce e dincolo de ziduri. Pentru cei fascinați de astfel de ornamente arhitectonice de sorginte orientală, luna mai în Cordoba e de trecut în agendă.

Pentru ceilalți mai puțini norocoși există soluții, nu trebuie să dispere: în afara centrului vechi al Cordobei se găsește Palacio de Viana. Nu lăsați numele înșelător să vă amăgească. Nu e chiar un palat, ci o vilă fără prea multă personalitate atunci când o privești din stradă. Construită în perioada renascentistă, aparținând unei familii influente cu titlul de marchizi, stabilimentul își devoalează farmecele abia după ce ai pășit înăuntru. Nu poți să îți dai seama din afară ce te așteaptă în interior: o colecție de patiouri dispuse labirintic, dintr-unul în altul, de mărimi, forme, texturi vegetale diferite, îngrijite impecabil, răcoroase și luxuriante sub lumina amurgului. Vreo trei euro pentru vreo 12 patiouri, cât să vă faceți o idee despre această moștenire culturală tipic andaluziană si eventual celor pasionați/pasionate să le dea idei de pus în aplicare la întoarcerea acasă.

Bonus:
Patio cu tentă marocană la ceas de seară. Narghileaua e una dintre micile plăceri ale vieții.

Încă unul la final

Al-Andalus(12)

2012-01-25T15:23:00.000-08:00

Cordoba
Ușile

Al-Andalus (11)

2012-01-23T14:46:00.000-08:00

Alcázar de Córdoba

Numele complet e Alcázar de los Reyes Cristianos, deși e inexact să atribui moștenirea construcției exclusiv regilor catolici. Ridicat de vizigoți, preluat de omeiazi, reconstruit de catolici, reședință a regilor Ferdinand și Izabela, folosit de Inchiziție și cucerit de Napoleon, Alcázar-ul nu e un palat, ci mai mult o succesiune de grădini străjuite de un zid medieval de apărare cu câte un turn în fiecare capăt.

Plimbându-te printre grădini, comparația cu Generalife vine de la sine. Dacă ai început cu Alhambra, Alcázar-ul Cordobei are o soartă ingrată: e greu să te mai impresioneze, deși depune tot efortul să te convingă cu frumusețea lui îngrijită.

Un lucru e cert: aici sunt mai mulți portocali și lămâi ca la Alhambra. V-am convins?

Sorgul roșu

2012-01-21T14:41:00.000-08:00

Goarnele cele mari și oboaiele cele mici suspinau înfundat, iar duhoarea de la ouă s-a făcut mai intensă. Bunica-și mușca buzele, dar în gâtlej parcă o lovea cineva cu pumnul, așa că nu s-a mai putut abține, a deschis gura și o murdărie i-a dat buzna pe gât, țâșnind afară și mânjind paravanul. Cele cinci muște s-au aruncat ca din pușcă peste ce vărsase ea.

- A vărsat, a vărsat, zdruncinați-o! urlau nebunește cărătorii, zdruncinați-o, las' că pân' la urmă tot deschide ea gura să vorbească!

- Fraților... îndurare... a spus bunica printre râgîieli, îndurerată de nu-i mai venea să trăiască.

După ce-a zis asta, s-a pus să plângă în hohote. Se simțea obidită, simțea că viitorul e plin de rele și primejdii și că până la sfârșitul vieții îi va fi greu să scape din această mare de amărăciune.

- Tată, tată, mamă, mamă! Tată ahtiat după averi, mamă câinoasă la suflet, m-ați prăpădit!

Bunica s-a pus să plângă, iar sorgul s-a cutremurat adânc. Cărătorii n-au mai zdruncinat nebunește, iar muzicanții care le dăduseră apă la moară și puseseră și paie pe foc s-au oprit și ei din cântat. Mai rămăsese doar suspinul bunicii, căruia i s-a alăturat un mic oboi văitându-se mâhnit, iar plânsul lui era mai grațios decât orice plânset de femeie. Bunica s-a oprit din plâns la auzul sunetelor de oboi și, de parc-ar fi dat supusă ascultare buciumelor Cerului, a plecat urechea la această muzică venită parcă de pe tărâmuri cerești. Cu făța spelbă și golașă și cu ochii de lacrimi căzându-i strop cu strop, bunica a auzit în melodia melancolică sunetul morții, a mirosit odoarea morții și a văzut buzele de un roșu adânc ca al sorgului și fața surâzătoare galbenă-aurie ca a porumbului ale zeului morții.

(Mo Yan - Sorgul roșu)

Compilând de pe ultima copertă:
Mo Yan, cel mai important scriitor chinez contemporan, dă glas unei povești cu miros de praf de pușcă, sânge și moarte. O poveste a sutelor de mii de suflete pierdute care locuiesc în sate uitate de lume, printre câmpurile nemărginite de sorg roșu ca sângele, scrisă cu o forță mitică și imaginativă amintind de Gabriel Garcia Marquez.

Adaug eu:
O poveste ecranizată de Zhang Yimou, cel mai mare regizor chinez din toate timpurile. Ecranizare parțială (filmul e cam jumătate din carte), debutul regizoral al lui Zhang Yimou, recompensat cu trofeul suprem la Berlinala din 1988. Având-o în rol principal pe Gong Li, cea mai titrată actriță chineză în Occident din ultimele decenii, aici la debutul ei in lungmetraj, parteneră de viață a lui Zhang Yimou timp de câțiva ani și doamna cu cărțile de joc din 2046-le wongkarwaian, vă aduceți aminte. O Meryl Streep a Chinei, dacă e să dam crezare trivialităților de pe imdb.

Rezumând:
Cel mai important scriitor chinez contemporan + cel mai mare regizor chinez all time + cea mai titrată actriță chineză a ultimelor decenii într-Un veac de singurătate de pe un alt continent.

Iar coperta e mult mai drăgălașă decât fragmentul de mai sus, cu care v-am atras atenția și abjecția.

Al-Andalus (10)

2012-01-20T01:36:00.000-08:00

Alhambra microscopică

Atunci când îndrepți aparatul foto să surprinzi câțiva centimetri pătrați din Alhambra. Rezultatul merită arătat separat.

Al-Andalus (9)

2012-01-17T15:35:00.000-08:00

Alhambra

Răspunsul la întrebarea unde ți-a plăcut cel mai mult dintre câte ai văzut? nu ar fi un loc, ci un moment bine fixat în timp: cele trei zile consecutive din Petra și Wadi Rum. Nu vreau să se înțeleagă printr-un raționament superficial și simplificator că Petra e cel mai frumos loc pe care l-am văzut, nu se reduce totul la un loc pe o hartă și la obiectivele punctuale ce-l compun, ci doar că atunci am avut parte de cea mai puternică intensitate a emoțiilor, cea mai epuizantă experiență de fericire.
Mers, văzut, nădușit, simțit - toate au compus o stare de exaltare și culorile deșertului îmi vor rămâne pentru totdeauna în inimă.
Dintre toate plăsmuirile naturii ce mi-au trecut prin față, deșertul e cel mai aproape de sufletul meu. Vă spun cu toată seriozitatea să încercați cel puțin o dată în viață experiența lui, fie dintr-o țară a Orientului Mijlociu, fie dintr-o țară sahariană (Iordania sau Maroc sunt exemple mai facile din fiecare zonă, cu cele mai puține bătăi de cap).

Divaghez.

Am făcut toată introducerea asta în afara subiectului ca să virez în schimb spre altă mărturisire: sunt sigur că cel mai impresionant loc făcut de oameni dintre cele văzute până astăzi e Alhambra. E năucitor de impresionant prin proporții, întinderea în timp necesară construcției, prin cadrul natural ce o găzduiește, abundența ornamentelor din palate, bine întreținute după trecerea vremii și așa aș putea să nu mă mai opresc niciodată din înșiruire.

Nu am de gând acum să țin pe blog vreo prelegere despre istoria monumentului, n-am autoritatea necesară, veleități pentru un astfel de demers și în plus mi-a plăcut o vorbă ce mi-a trecut cândva pe la ureche: istoria nu înseamnă conservarea cenușii, istoria e despre cum să ții flacăra vie. Dacă tu, omule, ajungi la Alhambra și te retragi într-un colț al tău și reușești să faci un exercițiu mental, de imaginație, să-ți închipui măcar o fracțiune din lumea și din viața care au fost aici prin prisma a ceea ce vezi acum, ajutat sau nu de cărți, lucrul ăsta contează infinit mai mult decât să-ți ofer eu repere temporale pe un blog. Cu miile de scuze de rigoare, dar trebuie să parcurgi propriul tău drum în cazul ăsta.

Așa, la nivel de neofit ce sunt, la sfârșitul drumului meu, în ungherele minții mele încă semnalizează luminos caligrafia arabă din stucaturi, armonia perfectă a proporțiilor dintre corpurile clădirilor și împrejurul lor, cascada de migală pe centimetru pătrat ce se revarsă din cupola sălii de los Abencerrajes precum sfoara groasă de miere ce iese din fagure, mozaicurile armonios asamblate și omniprezente aici ca în orice mare operă de artă islamică, excesul de ornamente după care mijești în obscurul sălii de los Embajadores, cromatica haotică, alandala a toamnei prin grădinile Generalife sau stratificarea anotimpurilor zărită de pe zidurile Alcazabei până departe în munți.

Alhambra e unul dintre locurile pe care trebuie neaparăt să le vezi într-o viață de om, înaintea multor altor locuri cu nume răsunătoare, cool și eu vă recomand să faceți efortul să ajungeți odată aici. Și dacă ajungeți, înarmați-vă cu gândul că simțurile vă vor fi solicitate ore în șir, luați-o la pas molcom pentru că frecvența locurilor înmărmuritoare se derulează într-un ritm constant și nu vreți să treceți pe lângă ceva esențial, savurați, odihniți-vă când nu mai puteți și trageți aer în piept când rămâneți cu gura căscată. Și aș adăuga, dacă reușiți, să căutați și să citiți cărți care descriu lumea vie a Alhambrei, poate vă ajută să aveți propriile voastre trăiri livrești la fața locului. Să nu fie vizită de turist, ci experiență literaturizată. A doua oară eu așa o să încerc.

Sala de los Embajadores

Sala de los Abencerrajes

Stratificarea anotimpurilor văzută de pe zidurile Alcazabei

Prin Generalife

Al-Andalus (8)

2012-01-12T05:10:00.000-08:00

Bilețelul de astăzi este pentru consumatori.

Setea de după periplul cultural se stinge cu-o Alhambra în Granada și cu-o Mezquita în Cordoba. Am căutat și berea Duckhadam în Sevilla, dar nu se mai fabrică din 1986 de când al nostru i-a fabricat cu cele patru penaltyuri apărate.

De reținut că berea considerată de dimensiuni normale în Andaluzia se servește în păhărele de ceai și că berea normală la noi e considerată la ei o bere gigantică, motiv de căutături strâmbe. Să-ți dai cu firma-n cap.

Ia uite-l și pe alcoolicul ăla incurabil cum tocmai și-a comandat din prima o căldare de o jumătate de litru de bere. Câtă depravare! Mi-e greață!

Al-Andalus (7)

2012-01-03T12:30:00.000-08:00

La Cartuja de Granada

Cartuzienii, un ordin monahal de prin secolul 16 caracterizat prin modestie și o viață duhovnicească plină de renunțări, au ridicat cel mai impresionant monument baroc al Granadei.

Azi poate fi considerată o mănăstire de cartier, adică să ajungi să o vizitezi trebuie să iei un autobuz care să te scoată din zona centrală, turistică.

Pe cât de austeră și lipsită de orice extravaganță se prezintă din exterior, pe atât de rocambolesc e interiorul. Carcasa exterioară înșelătoare, cu o personalitate fadă, ascunde un interior de o bogăție ornamentală delirantă, de te ia vertijul.

În caz că stați mai mult timp în Granada faceți efortul să o includeți pe lista voastră. E de văzut.

Al-Andalus (6)

2011-12-31T07:14:00.000-08:00

Albayzin, cartierul maur al Granadei

Albayzin e un fel de Orient Mijlociu premium, curățat aseptic de tenta mizerabilistă întâlnită într-un cartier omolog oriental: mai puțină tencuială scorojită, fără gunoi casnic aruncat aleator, fără feline comunitare ce-și fac veacul printre deșeuri.

Și dacă nici eu n-am trăit în Orientul Mijlociu...

La sfârșitul zilei, care poate să coincidă sau nu cu sfârșitul plimbării, îți rămân în minte străduțele înguste, întortocheate și nenumărate, acele plazzeta(s) cu aer intimist (spațiu public ceva mai mic decât o piață, ascuns printre case, supunându-se armonios principiului 3 bănci, 3 portocali), prăvăliile patronate de magrebieni și ticsite cu suveniruri kitschoase, casele boierești transformate în galerii de artă studențești și mai ales panorama Alhambrei văzută de la Miradorul de San Nicolas.
Așa cum ziua următoare poți avea imaginea atotcuprinzătoare a Albayzinului de pe zidurile Alhambrei.
În oglindă una față de alta, cum ar veni, despărțind orașul în două.

Între noi fie vorba, dacă ar fi să aleg între centrul vechi al Damascului mirosind din toate cotloanele a cardamomul din cafeaua arăbească și Albayzinul mai îngrijit, mai boboc, dar inodor, prefer oricând prima variantă.
Chestiune de gust.

Evidenta influență arabă

Alhambra văzută din Albayzin.

Și invers, Albayzinul văzut de pe zidurile Alhambrei.

Al-Andalus (5)

2011-12-28T03:25:00.000-08:00

Cum era vorba aia englezească?
Imitația e cea mai înaltă formă de flatare.

Fără să mă laud (lauda de sine nici nu și-ar avea sensul în cazul ăsta pentru că nu-mi aparține execuția), dar cred că fotografia asta l-ar umple de mândrie până și pe Christopher Doyle.

De aceea o dedic mai departe acelei secte senzuale a wongkarwai-enilor cu inima făcută chisăliță.
Din care poate și tu faci parte.

Al-Andalus (4)

2011-12-27T08:27:00.001-08:00

Monasterio de San Jerónimo din Granada

Senzațională. Mi-a luat glasul.

Nu era nimeni înăuntru.

O mică livadă de portocali, captivă între cei patru pereți ai mănăstirii, obicei reîntâlnit pe parcurs și în alte locuri mai faimoase ale Andaluziei: și la Mezquita din Cordoba, și la catedrala din Sevilla.

Al-Andalus (3)

2011-12-24T01:08:00.000-08:00

Sărbători fericite !

Al-Andalus (2)

2011-12-23T10:53:00.000-08:00

În vacanță

Al-Andalus (1)

2011-12-21T13:37:00.000-08:00

Catedrala din Granada

Grandioasa catedrală a Granadei e un exemplu elocvent al melanjului cultural-religios ce definește acest oraș. E construită pe osatura arhitectonică a fostei mari moschei maure, transformată în catedrală la sfârșitul Reconquistei Granadei, adică alungarea maurilor din Granada de către Fernando de Aragon și Isabela de Castilla, alungare ce a avut loc în același an 1492 când Cristofor Columb descoperea America plecând din Andaluzia. Planuri inițiale gotice, transformate apoi cvasitotal sub influența Renașterii.
De altfel, capela catedralei adăpostește mormintele lui Fernando și Isabela, cuplul regal întemeietor al catolicismului pe meleagurile astea și printre puținii regi ai Spaniei care nu sunt înmormântaţi la El Escorial de San Lorenzo.

Blablabla blablabla.

Aș putea să continui așa, dar nu mi se pare relevant. Nu mi se pare relevant, corect, necesar. O simplă consultare a internetului ar face inutil tot demersul ăsta de prezentare. Tot textul ăsta.

Mi se pare mult mai relevant altceva, să vă transmit de data asta o idee care pe mine m-a sedus. Idee servită de-a gata, precum copiuțele la examen. Știu că mă citiți și dintre cei cu bloguri de călătorii. Și o să vizitați capitale, și o să vizitați catedrale și o să vreți să scrieți despre catedrale din capitale. Eu n-am reușit. De ce n-am reușit eu? Rețineți voi.

N-am să mă scuz acuma pentru asta și nici că îmi burdușesc blogul meu de doi lei cu citate de 18 karate dintr-un prezent și viitor pretendent la premiul Nobel pentru literatură. Doar că mi se pare important, așa că luați-o așa cum e.

Citind genuin, cum o fac copiii, adolescenții și majoritatea adulților, ești asemenea unui turist care, fără niciun ghid, intră într-o biserică barocă. Admiră - sau i se pare că admiră - ici un detaliu de sculptură în porfir, colo o broderie în lemn aurit. Un sfânt militar în armură sclipitoare și cu un steag atârnat de lance. O Madonă înlăcrimată. Niște entrelacs dăltuite în lemn de nuc pe lambriuile din naos. O boltă uriașă, pictată cu o alegorie obscură. Dar în absența unei vieți deja în cultură, în lipsa unei simbolistici primare legate de creștinism, a unor cunoștințe de istorie, arhitectură, inginerie chiar, nu vei putea avea niciodată apercepția ansamblului religios și artistic al acelei biserici, care e o monadă, și nu o aglomerare de obiecte. Paradoxul este că, pentru a ajunge în cultură, pentru a o vedea din interior, trebuie deja să fi fost acolo.

(Mircea Cărtărescu în volumul colectiv "Cărțile care ne-au făcut oameni" editat de Dan C. Mihăilescu, ed. Humanitas, 2010)

Ați prins-o?
Paradoxul este că pentru a ajunge în cultură, trebuie deja să fi fost acolo.

Și nu numai!

La fel, turismul e o gaură de vierme.
Călătoria e o gaură de vierme.
Trebuie deja să fi parcurs un drum complet înainte să o iei la drum.
Ochiul minții hrănește ochiul care apoi hrănește ochiul minții. Ca-n gravurile lui Escher, unde o mână desenează o altă mână care desenează mâna care o desenează. Călătoria nu e descoperire ingenuă, cum sunt tentați cei mai mulți s-o creadă, ea are referințe în călătorii deja terminate și de care nu ești conștient, pentru că nu sunt călătorii fizice, palpabile, măsurabile, controlabile. Într-un sens pe care abia-l percepi sau nu-l percepi deloc, călătoria e deja terminată, devorată, pe măsură ce se dezvoltă. Trebuie deja să fi fost acolo.

Altfel, sunt doar poze. Unde trebuie să înțelegeți toate sensurile substantivului poză.

Călători înaintea erei blogurilor

2011-12-12T12:31:00.000-08:00

Vasco da Gama în Mosteiro dos Jerónimos, Lisabona

Cristofor Columb în Catedrala din Sevilla

Ultima poză poate fi un prolog la ce va să vină pe blogul ăsta: Andaluzia mea. Cu accentul pe cuvântul poate. Cert este că într-un an la începutul căruia nu mi-am propus nimic, dar chiar nimic!, am reușit să ajung și în Portugalia, și în Andaluzia. Care-i cât Portugalia. Sejururi delectabile, consistente, de recomandat mai departe.

Ca să nu mai vorbim de. Să le punem și pe alea la socoteală. Că dacă le adun, am fost cam mult dus de acasă anul ăsta.

În fine.

Referitor la Andaluzia, am destule de povestit cât să vă ajut să treceți peste toată iarna asta și să vă bag în cap idei pentru vara viitoare. Povestit, vorba vine! Mai puține vorbe, mai multe poze. Vorba multă, sărăcia omului. Sau vorba aia englezească: Talk is cheap.
Totul e să nu mă apuce lenea blogheristică.
Om trăi și om vedea.

Doi români mari cât aproape un secol

2011-11-26T10:45:00.000-08:00

Domnul Neagu Djuvara
95 de ani.

Descendent din boierii Grădișteni.
Rămas fără tată la doi ani.
Face liceul la internat la Nisa și vacanțele de vară la Găești, nu invers, cum e considerat azi modelul de succes.
Absolvent de două facultăți la Paris: Litere la Sorbona și Drept.
Cinci luni în prima linie în al doilea război mondial pe frontul Basarabia-Transnistria.
Trimis atașat diplomatic la Stockholm cu câteva zile înaintea preluării puterii de comuniști.
Exil la Paris unde se ocupă cu refugiații români scăpați de sub prigoana comunistă.
Organizează din exterior parașutarea de voluntari anticomuniști pe teritoriul țării noastre pentru rezistența din munți în cei mai feroce ani ai regimului.
Doctorat în filosofia istoriei la Sorbona sub îndrumarea lui Raymond Aron.
Premiul Academiei Franceze.
23 de ani în Africa, în Niger, consilier personal al președintelui. Practic nașterea unei națiuni africane are loc sub ochii și cu participarea sa.
La 68 de ani traversează Sahara într-un camion alături de oameni cu cel puțin 35 de ani mai tineri ca el.
După 70 de ani se apucă de învățat limbile slave pentru studii istorice.
Revine în România în ultimele zile ale lui decembrie 1989 împreună cu camioane cu ajutoare.
La 75 de ani devine profesor universitar la Universitatea din București.
Timp de o viață, unul dintre cei mai înverșunați dușmani ai comuniștilor ("Dacă mă întrebaţi cu tot dinadinsul vă pot spune că cel mai mult îl urăsc pe Ion Iliescu. Fiindcă îi urăsc pe cei care fac rău ţării mele.")
Autor de bestseller-uri la 90 de ani cu care își plătește facturile de întreținere.
La 95 de ani pregătește încă patru cărți de istorie pentru anii următori.

Doamna Antoaneta Ralian
87 de ani

Cea mai titrată traducătoare de limbă engleză în viață. Plus alte patru limbi străine în care se exprimă fluent.

Traducătoare timp de peste 60 de ani, cel puțin două cărți pe an, câteva sute de ani de literatură de limbă engleză acoperiți: de la Henry James și D. H. Lawrence până la Saul Bellow și Henry Miller, de la James Joyce și Salman Rushdie până la ultima ispravă - The Parlayed Letter - romanul postum al lui Alex. Leo Șerban.
Numai cine nu a citit The ground beneath her feet al lui Rushdie nu înțelege efortul ce comportă traducerea unei asemenea opere de o complexitate stilistică uriașă. Efort ce trebuie înmulțit cu peste 100 (de cărți) ca să ne imaginăm dimensiunea reală a operei traducătoarei.
A trăit în sărăcie, neajunsuri și sub teroarea de a fi închisă sub două regimuri totalitare pe motiv că era evreică.
Povestea vieții ei e acum într-o carte.
Nu văd niciun motiv să nu o cumpărați din librării.

"Mă uit la figura dumneavoastră și îmi păreți foarte cunoscut."
"Nu, Doamnă. Eu nu sunt cunoscut." :)

Privind astfel de oameni, trunchiul meu de trei ori mai tânăr ca al lor se apleacă gârbovit instinctiv spre pământ. Oamenii ăștia sunt mai drepți și mai tineri.

Praias de Portugal (13)

2011-09-18T14:18:00.000-07:00

Praia da Falesia

Plajă kilometrică în linie dreaptă, tangentă la căpătâiul unor râpe. Râpe cum poate aţi mai văzut pe la noi prin ţară pe lângă Sebeş. Aici râpele sunt lipite de plajă, aşa că nu ai prea mult timp la dispoziţie, te duci de râpă direct în ocean. Spectaculos, de sus în jos.

Sfârşit.

Praias de Portugal (12)

2011-09-16T14:05:00.000-07:00

Ferragudo
Lăudat de ghidurile nemţeşti drept sat pescăresc portughez autentic. Alles klar?
N-am prea avut timp să insistăm în detaliu la faţa locului, să aprofundăm problema, aşa că nu pot nici sa confirm, nici să infirm laudele din ghid.
Dar mă întreb, or fi şi sate pescăreşti portugheze neautentice?
Fake-uri?
Există chinezării şi în universul satelor pescăreşti portugheze?

Carvoeiro
Cu cât inaintezi dinspre Luz/Lagos înspre est, în mijlocul Algarve-lui, cu atât densitatea populaţiei turistice creşte. Drumuri plate, peisaje ioc, plaje mai mici, mai înghesuite de turişti, mai mulţi familişti. Este şi cazul Carvoeiro. Atmosfera de "cearşaf lângă cearşaf", plajă de dus cu soţia şi eventual cu ăla micu', în caz că vă era dor de atmosfera de pe litoralul românesc.
Îngheţată la tonetă, tricouri suvenir, terase cu bere la pahar de plastic fix lângă peticul de plajă.
Privelişte generală placută, uşor accesibilă.
Plaja nu m-a prea încântat. Am mers mai departe.
Recomand doar dacă vă simţiţi în targetul descris mai sus. Altfel nu.

Căsuţe şi umbreluţe colorate

Praias de Portugal (11)

2011-09-14T11:17:00.000-07:00

Praia da Luz
Luz e o staţiune dichisită cu facilităţi bune pentru plajă şi baie, evident acaparată de turişti, ca majoritatea staţiunilor din Algarve. Plajele cele mai frumoase nu sunt în staţiuni.
Recomand Luz şi Lagos ca locuri bune pentru stabilit cartierul general de vacanţă, apoi cu o maşină închiriată puteţi ţopăi din plajă în plajă şi să vă opriţi acolo unde vă bucură inima şi ochiul.
Am stat timp de o jumătate de zi şi-o seară în Luz, n-am făcut prea multe poze, fiind ocupat cu alte activităţi estivale.

Praias de Portugal (10)

2011-09-11T15:40:00.001-07:00

Numele locurilor nu l-am ştiut niciodată. Frumuseţea nu trebuie să poarte tot timpul un nume. Ar fi prea simplu să fie tot timpul aşa.

Broscuţa

Satul de la capătul drumului.

Praias de Portugal (9)

2011-09-08T13:06:00.000-07:00

Carrapateira
Plajă imensă. Uriaşă. Întinsă pe vreo câţiva kilometri, greu de cuprins toată cu privirea, imposibil de cuprins toată în poză cu obiectivul din dotare. Doar cărăruia din bârne până la punctul de panoramă are vreo câteva sute de metri.
Dacă celebra Copacabana are 4 kilometri lungime, atunci Carrapateira e un fel de "Copacabana Portugaliei", măcar prin amplitudine, dacă nu şi prin atitudine. Plajă pentru cei care îşi testează adrenalina prin contactul direct cu valurile mari ale oceanului: surferi (placă întreagă), semisurferi (jumătate de placă) şi alţi nebuni amatori pe lângă.

Praias de Portugal (8)

2011-09-04T13:17:00.000-07:00

Forte do Beliche
-le lu' domnu' Vali.

Alt fort din secolul 16, pe lângă plaja cu acelaşi nume. De data asta, un fort mai bine întreţinut, cu acces pe scări până la nivelul apei. Cel mai bun loc pentru pozat Cabo de São Vicente, de aici îl vezi de la distanţa optimă.

Fără să mă laud, dar poza asta a fost făcută în cele 20 de minute.

La Cabo de São Vicente nu mi-a plăcut. Un kilometru de maşini încolonate în şir indian pe marginea drumului, o armată de turişti cu degetul pe trăgaciul aparatului foto gata să imortalizeze apusul în derulare, un peisaj nu din cale afară de impresionant. Vă cam imaginaţi atmosfera. Turism pe bandă rulantă.
De la Beliche se vede mult mai bine.

Praias de Portugal (7)

2011-09-01T11:38:00.000-07:00

~~Praia da Mareta~~ Praia do Beliche
Am ajuns aici la apus când populaţia părăsea plaja.
Nici nu vreau să îmi închipui ce e în timpul zilei pe peticul ăsta de plajă.
Dar se poate observa cum rămâne plaja seara când toată lumea pleacă şi nu există nimeni care să strângă după turişti. A se compara cu o plajă de pe la noi pe la ora 6 seara.

Mai departe în zare e Cabo de São Vicente, cel mai sud-vestic punct al Europei. Dar să nu anticipăm.

Praias de Portugal (6)

2011-08-30T11:36:00.000-07:00

Salema

Cel mai frumos sat al Portugaliei. Dintre zeci de sate care mi-au trecut prin faţa ochilor. Aduce foarte mult a Grecia, respiră un aer mediteranean, toate uliţele au case cu ziduri albe şi ferestrele uniform încadrate în culori vii de albastru sau portocaliu sau verde. O comunitate unde fiecare respectă estetic pe vecinul lui şi fiecare contribuie smerit, armonios şi fără egoism la frumosul global.

Lecţia de învăţat atunci când rămâi fermecat de un astfel de sat e că doar interiorul casei tale îţi aparţine ţie, faţada aparţine comunităţii în care trăieşti şi tuturor străinilor care trec pe lângă casa ta. Aşa va ajunge casa ta în inima lumii.

Mi s-a părut un pic ironic atunci când prietenii mei s-au oprit aici să cumpere vederi pentru cei de acasă, pentru că străduţele cu magazine erau mai frumoase ca imaginile din cărţile poştale. În general vederea poştală ar trebui să reprezinte apogeul (uneori coafat al) frumuseţii unui loc, ori aici mie mi s-a părut cu toată sinceritatea că vederea e surogatul realităţii.
Adică o experienţă vizuală inferioară.

Praias de Portugal (5)

2011-08-29T13:04:00.000-07:00

Forte de Almadena

Ruinele unui fort din secolul 16, loc pustiu bun pentru belvedere, undeva pe hârtoape.
Am mai spus că priveliştile din sudul Portugaliei sunt de la o altitudine mai mică, dar chiar şi aşa e destul de impresionant. Nu vă apropiaţi prea mult de prăpastie că se va surpa pământul de sub picioare. Cel puţin asta a fost senzaţia mea.

Praias de Portugal (4)

2011-08-28T10:22:00.001-07:00

Praia de Cabanas Velha
Cea mai frumoasă plajă pe care am văzut-o în Portugalia. Superlativul. Perfectă. Din aceeaşi ligă a frumuseţii cu plajele exotice de prin Malaezia sau Indonezia.
Nu e o plajă neprihănită, că doar am aflat şi noi de ea din ghidul NG de la Adevărul, dar e la capătul unui drum prăfuit de ţară, ai nevoie de o maşină închiriată. Poate de asta am simţit că puţină lume face efortul să plece dintr-o staţiune cu toate facilităţile şi să ajungă până aici.
Lume puţină pe plajă, plajă cu nisip fin, apă lină, caldă şi foarte limpede (se vede în apă până la câţiva metri în adâncime), loc bun şi pentru snorkelling. Ingrediente greu de găsit toate în acelaşi loc în Algarve.
Atenţie că e o plajă cu termen de valabilitate scurt, de o jumătate de zi. După-amiază apa îşi reclamă drepturile şi înghite toată plaja cu o viteză de câţiva metri la fiecare 15 minute. Ce mai rămâne din plaja din primele poze se observă în ultima poză.
Aşadar veniţi aici dimineaţa şi plecaţi după prânz.

Praias de Portugal (3)

2011-08-27T01:50:00.000-07:00

Vila Nova de Milfontes
Sat cochet ce împrejmuieşte un estuar cu ape liniştite, prin această poziţie naturală strategică fiind unul dintre puţinele locuri atrăgătoare de turişti pe coasta neprimitoare.
Împodobirea întregii localităţi cu steguleţe are probabil legătură cu Sfânta Măria care se sărbătoreşte şi la ei cu mare importanţă şi cu aceeaşi distincţie de "zi nelucrătoare din partea statului".

Praias de Portugal (2)

2011-08-25T11:46:00.001-07:00

Porto Covo
Nu tot ce e pozabil e şi utilizabil. Adică locurile sunt bune de tras în poză, dar inutile pentru o baie: apă rece, valuri mari, stânci abrupte, curenţi puternici, vânt. Nu vă aventuraţi mai mult de o poză.
Valabil cam pentru toată coasta de vest a Portugaliei, dacă tragi o linie la ocean din Lisabona până în sudul extrem. Plaje foarte frumoase, perfect fotogenice, izolate, sate puţine inşirate de-a lungul a sute de kilometri. Locuri rămase sălbatice la capătul Europei.

Locurile pentru plajă şi baie, atâtea câte există, sunt în schimb frumos amenajate. Nisip fin, plajă curată, atmosferă civilizată. În golfuri mai mari sau mai mici, după preferinţe.
Deşi toate sunt plaje publice, în nicio situaţie nu există atmosfera de "cearşaf lângă cearşaf" de pe litoralul nostru şi nici nu rămân paharele de bere pe nisip, cum se mai practică pe la noi. Din punctul ăsta de vedere, portughezii sunt net superiori.
Apa e rece în majoritatea situaţiilor.

Alte şi alte plaje pe lângă Porto Covo. Insula din depărtare se numeşte Ilha do Pessegueiro pe limba lor, adică Insula-piersică pe limba noastră.

Praias de Portugal (1)

2011-08-23T15:35:00.000-07:00

Portinho da Arrábida
La vreo 50km de Lisabona.
O plajă frumoasă, de dimensiuni considerabile, mai deloc înghesuită de turişti. Doar vreo două restaurante prin apropiere cu peşte proaspăt la grătar. Delicios.

Încă o plajă micuţă cu scări de acces pitite printre nişte tufe de cactus. Dimineaţa minunăţia era ferită privirii superficiale, după-amiază întreaga plajă a fost înghiţită de apă. Singura cale de acces era de pe stâncile populate de câţiva temerari ce leneveau la soare. Un fel de dolce far niente portughez.

Vă trebuie maşină ca să ajungeţi aici. Vă puteţi întoarce seara în Lisabona sau puteţi continua călătoria în jos pe harta Portugaliei şi să poposiţi peste noapte în minunatul oraş Évora, despre care poate cu altă ocazie.
Dacă alegeţi a doua variantă, drumul şerpuieşte printre nişte dealuri de unde aveţi cea mai impresionantă privelişte a coastei dintre toate câte există în Portugalia. Nicăieri altundeva nu cuprinzi cu privirea un orizont atât de larg, restul plajelor din sudul Portugaliei se văd "mai de jos". O panoramă imbatabilă, inegalabilă şi mă tem că pozele nu fac onoare realităţii, senzaţiei de la faţa locului.
Pe viu e mult mai devastator.

România toscană

2011-07-31T10:52:00.001-07:00

E posibil ca ţinutul din preajma mânăstirii Hurezi să fie cel mai frumos din România. Marginea zidurilor albe ale mânăstirii, care par să ceară imperios glicină sau viţă căţărate pe spaliere, fac deosebirea dintre această parte a ţării şi Transilvania. Pentru că acum, coborând la poalele dealurilor, am ajuns la un ţinut care nu poate fi descris decât ca o altă Toscană. E România toscană. Vezi aceleaşi coline albăstrii, care ar putea la fel de bine să străjuiască deasupra Pistoiei, iar în depărtare, dacă e zăpadă, seamănă cu povârnişurile de la Vallombrosa. Aşa arată acest încântător petic de ţară, ce îţi aminteşte şi de Provenţa, în măsura în care împrejurimile de la Aix sau Avignon creează şi ele o paralelă cu Toscana. Din fericire, drumurile şerpuiau leneş. Nu era nici o grabă, pentru că nici nu putea fi vorba de viteză.

(Sir Sacheverell Sitwell - Călătorie în România, ed. Humanitas, 2011)

Adaug că Sir a vizitat ţara noastră în 1937, când România era mare şi era pace, când era rege şi erau boieri şi ţărani, când erau vizitii scopiţi şi şatre ţigăneşti, când mâncarea era multă şi ieftină, când nu era nici o grabă etc. etc. etc., să nu stric plăcerea unei eventuale lecturi.

Transilvania 2

2011-07-25T11:56:00.000-07:00

Cincșor

Cincu

Vorba cântecului: Somewhere over (the fields is) the rainbow

Biertan. Unul dintre cele mai frumoase sate ale României.

La fereastra casei mele

Uliţa satului, gâştele, biciclistul inimos

Sighişoara. Cam kitsch.

Viscri.
Aici mi s-a rupt sufletul în 14.000 de bucăţi.
Viscri are soarta ingrată de a nu fi la şosea, la drumul mare, în văzul lumii. Ca să ajungi aici străbaţi 8 kilometri de hârtoape. Gropi, cratere, ba chiar şi un podeţ de lemn improvizat să treci mai departe. Nu insist că mi se urcă sângele la cap. Drum cu hârtoape presărat de jur împrejur cu peisaje pentru care turiştii ar da bani grei în alte zone din alte ţări mai de la vest. Nu dau exemple, dar "anticamera paradisului" e şi aici, pe drumul ăsta secundar. Peisaje capabile să ostoiască orice sete de boemie şi visare.

"Am mai rămas 15 saşi. Sunt vreo 300 de ţigani şi vreo 75 de români. Satul o să trăiască, noi saşii o să ne ducem toţi. Tot ce mai cerem e un drum bun până aici. Asta e tot ce vrem. De biserică avem noi grijă, ne gospodărim noi singuri. Şi o facem. Dar drum nu putem să facem. Mata eşti tânăr, eşti puternic. Fă ceva, spune ceva."
Unul dintre ultimii 15 supravieţuitori. Saşă. Toată numai suflet. După ce au pus satul pe harta patrimoniului mondial, saşii se duc să moară puţin, unul câte unul, până la ultimul. Kaputt. Cu ultima suflare, cu puţin timp înaintea ultimului drum, ei vor drum.

Blogheriştilor. Twitteriştilor. Ziariştilor. Documentariştilor. Excursioniştilor. Ecusoniştilor. Carieriştilor. Miniştrilor.
Băgători de seamă şi în seamă.
Ce faceţi?
Eu urlu pentru un drum.
Vă interesează ?

Transfăgărăşan

2011-07-24T14:05:00.000-07:00

It's like Formula One on acid.

Transilvania

2011-07-21T12:40:00.000-07:00

Castelul Bánffy de la Bonțida

Aiud

Câlnic

Reciu

Ruinele bazilicii romanice din Gârbova

Gârbova